Recenzie carte: Copilul lui Noe de Eric Emmanuel Schmitt

Bună, draga mea!

Despre Noe știm cu toții că a salvat animalele luându-le pe arca lui. Despre Eric Emmanuel Schmitt știm că are romane interesante și ușor de citit, iar la baza lor stau adevărate lecții de viață. Nici Copilul lui Noe nu este o excepție și mă bucur că am mai bifat o carte a acestui autor, pe care îl admir datorită stilului său și a învățămintelor pe care le pot primi.

Ne întoarcem în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în Belgia, când evreii sunt obligați să fugă sau să se ascundă, pentru a nu ajunge în lagărele naziste. Același lucru fac și părinții lui Joseph, aceștia fiind nevoiți să fugă pentru a scăpa cu viață. Joseph, micuțul evreu în vârstă de 6 ani ajunge să locuiască în internatul catolic, fiind luat sub protecția preotului Pons.

Joseph trebuie să-și uite amintirile, familia, adevărata poveste și chiar propria identitate. Și învață repede care este noua lui poveste și noua lui identitate, iar părintele Pons îl ajută să nu își piardă speranța în toți anii în care va locui în cămin. Deși la Vila Galbenă trăiesc mai mulți copii pe care părintele încearcă să îi salveze în perioada războiului, singurul care se atașează foarte mult de el este chiar micuțul nostru erou, Joseph.

Părintele Pons este persoana care salvează făpturile Domnului, precum Noe a salvat animalele de la potop. Acesta ascunde un mare secret totuși, iar Joseph îl bănuiește de viață dublă. Dar secretul părintelui Pons este scos la iveală destul de repede când, într-o seară, micuțul Joseph îl urmărește până când acesta dispare într-o capelă dezafectată, aceasta aflându-se la zidul care îngrădește Vila Galbenă, pe care nici un copil nu are voie să o părăsească.

Însă acesta încearcă, pe parcursul a 3 ani, să învețe să iubească, să ierte și să caute mai multe despre Dumnezeu. Un roman despre speranță, despre iubirea aproapelui, dar și sacrificiile pe care un om este dispus să le facă pentru salvarea altora.

Această capelă se dovedește a fi de mare ajutor în vremuri foarte grele, însă nu pot dezvălui mai multe. Te las pe tine să afli secretul părintelui Pons și povestea tristă a lui Joseph, un copil fără vină că s-a născut evreu, fără voia lui, care este nevoit să trăiască printre străini, nevoit să treacă singurel peste fricile sale.

Într-o clipită, am înțeles totul: Dumnezeu era acolo. Pretutindeni în jurul nostru. Pretutindeni deasupra noastră. El era aerul care se clătina, aerul care cânta, aerul care țâșnea de sub bolți, aerul care se mlădia sub cupolă. El era aerul care se colora în nuanțele vitraliilor, aerul care strălucea, aerul care scotea scântei, aerul care mirosea a mir, a ceară de albine și a parfum dulce de crin.

În Biblie – care trebuie s-o citescă atât evreii, cât și creștinii – se spune că Dumnezeu, care a zidit lumea, a lucrat șase zile și s-a odihnit în cea de-a șaptea. La fel trebuie să facem și noi. A șaptea zi, potrivit evreilor, e sâmbăta. Mai târziu, creștinii, ca să se deosebească de evrei care nu voiau să-L recunoască pe Isus drept Mesia, au asigurat că a șaptea zi era duminica.

– Cine are dreptate?

– Ce contează?

– Dumnzeu nu le-ar spune oamenilor ce gândește?

– Ceea ce contează nu e ce gândește Dumnezeu despre oameni, ci ceea ce gândesc oamenii despre Dumnezeu.

Mulțumesc celor de la Libris pentru încă o lectură plăcută, plină de speranță. Tu ai citit cartea? Dar alte cărți ale autorului?

Mulțumesc pentru vizită! Cu drag, Lory!

Comments

comments