Recenzie carte: În căutarea oii fantastice – Haruki Murakami
Bună, draga mea!
Se pare că în primele luni ale acestui an am citit multe cărți, căci am făcut multe recenzii de carte. Și asta pentru că mi-am dorit să le menționez pe blog, am vrut să fiu sigură că nu trece mult timp de când le-am citit pentru a-mi spune părerea despre ele (fără spoilere). Pur și simplu terminam o carte astăzi, a doua zi treceam la alta. De aici și avalanșa de recenzii din perioada asta.
Haruki Murakami nu îmi este chiar străin, pentru că am mai citit o carte de-a lui ( – recenzie aici) care nu m-a impresionat atât de mult. Așa că nu știu de ce am ales-o pe aceasta. Mai mult ca sigur cineva mi-a recomandat-o și am zis să îi mai dau o șansă autorului. De asta asta însă mi-a plăcut puțin mai mult.
Încă de la primele pagini am găsit scene comice, care m-au amuzat. Așa că, din curiozitate despre evoluția personajului principal (al cărui nume nu este dezvăluit) nu m-am lăsat pradă gândului că Murakami nu e chiar preferatul meu în materie de scriitori.
În cele 320 de pagini am plecat împreună cu personajul principal în căutarea oii fantastice. Se pare că autorul apelează des la câteva motive în cărțile sale, motive pe care le-am regăsit și în cartea menționată mai sus. Abandonul, singurătatea, neînțelegerea și căutarea sunt subiecte care îi plac se pare și care îi dau de gândit.
Personajul principal din acest roman este un tânăr agent de publicitate din Tokyo, părăsit de nevastă. Un tip chiar banal, care nu excelează în nici un domeniu și care încearcă să înțeleagă anumite lucruri care i se întâmplă. Acțiunea este ușor de urmărit, destul de cursivă, fără multe piedici în a înțelege evenimentele, dar nu pot spune același lucru despre întâmplările în sine și despre misterul anumitor personaje.
Ca să înțelegi cât de banal și ciudat în același timp este personajul nostru, acesta își face o prietenă nouă, fiind atras de urechile ei, care i se par ceva nemaivăzut. Are un motan bătrân care nu are nici măcar un nume. Spune că nu are nevoie de un nume, căci oricum nu aude și dacă îl strigă pis-pis, este suficient.
Momentul în care pornește în căutarea oii fantastice începe când una din fotografiile lui folosite la un anunț publicitar devine de interes pentru o anumită persoană. Ceva aparent inofensiv – este o poză cu munți și multe oi. Însă după foarte multe ore de analizat fotografia, tot nu realizează ce este atât de special la acea poză și de ce trebuie să renunțe la reclama făcută folosind acea poză.
Apare un bărbat misterios care îl obligă să caute una din oile care apare în acea fotografie. O oaie specială, cu puteri supranaturale, ce are pe spate un model – o stea. Și pentru că nu are nimic de pierdut și fiind împins de prietena lui, cei doi pornesc în această aventură împreună. Omul de legătură este un prieten mai vechi, Șobolanul fiind porecla lui, de la care are de fapt acea fotografie misterioasă.
Mi-au plăcut anumite momente și unele situații erau amuzante chiar, mi-a plăcut că s-a vorbit despre istoria orașului în care trebuie să ajungă. Făcând o paranteză, mi se pare foarte interesant cum anumite locații, sătucuri, orașe cresc, se dezvoltă. Întâlnim câteva informații pe care le-am citit cu interes, dar nu am înțeles exact de ce autorul a decis să le introducă în roman, pe lângă motivul evident de a-l face pe al nostru personaj să înțeleagă cum s-a dezvoltat acel oraș.
Se spune că această călătorie pe care personajul principal o face în căutarea oii fantastice este de fapt o călătorie în căutarea sinelui, o călătorie în care el se descoperă. Pierde multe indicii (pe care nici eu nu le-am prins, ce e drept), așa că, din punctul meu de vedere, este nevoie de mai mult timp pentru a-l înțelege pe Murakami și poate de o gândire mai analitică, mai strategică.
Dar ce rămâne de făcut când nu știi de unde să începi căutările, când nu știi nimic despre oi, când nu ai pe cine întreba? Pe ce căi mergi când timpul de descoperire și de găsire a oii fantastice este foarte scurt?
Mulțumesc pentru lectură, Libris! Tu ai citit acest roman? Îți place stilul lui Haruki Murakami?
Mulțumesc pentru vizită! Cu stimă și drag, Lory!
Chiar în aceeași ordine am început și eu să-l descopăr pe Murakami. Pădurea Norvegiană mi s-a părut slăbuță, iar asta mi-a plăcut mult mai mult – și mai mult însă mi-a plăcut continuarea din Dans dans dans. De fapt astea fac parte dintr-o serie (denumită Șobolanul care e menționat și în romanul ăsta), doar că pot fi înțelese și individual, nici eu nu le-am citit pe primele.
Sunt mai greu de înțeles japonezii, au un mod de a privi viața și oamenii destul de diferit de a-l nostru, dar tocmai de aceea îmi par mai fascinante romanele lor.
O sa citesc si Dans, Dans, Dans – cu atat mai mult cu cat este continuarea acesteia. Trebuie sa aflu mai multe, poate reusesc sa inteleg unele lucruri care au ramas un mister pentru mine.